"Fragilitatea este o forță" a omului, afirmă scriitorul francez Jean-Claude Carriere
19 Iunie 2006
În cartea sa intitulată "Fragilité", apărută, la 13 aprilie a.c., la Editura
Odile Jacob, Jean-Claude Carriere
propune o viziune a umanului care își ia forța chiar din vulnerabilitatea sa.
În această lucrare, el face să cadă măștile atotputerniciei, scrie Patricia
Boyer de Latour, în preambulul interviului acordat de autor pentru săptămânalul
francez Madame Figaro. În cazul în care și cultura este un sport,
Jean-Claude Carriere este campionul la toate categoriile. Scenarist al
regizorilor Luis Bunuel, Jean-Luc Godard, Nagisa Oshima, Milos Forman și a
multor altora, om de teatru în
compania celor mai mari - printre care Jean-Louis Barrault și Peter Brook -,
Carriere a văzut totul, a cunoscut
totul, a trăit totul. Un globtrotter, un transmițător de cunoștințe și
savori, el a fost și un născocitor de cântece pentru Juliette Gréco și Jeanne
Moreau, autor de romane polițiste sub pseudonimul Benoît Becker, și chiar
astrolog improvizat pentru o bine cunoscută revistă feminină și cronicar sportiv
al postului TV France 2, însărcinat să comenteze un turneu de sumo!
Întrebare: Astăzi, idealul este să ai un trup tânăr, zvelt,
performant și musculos. Or, dv. faceți elogiul fragilității, situându-vă
împotriva curentului ideologiei dominante. De ce? Răspuns: Mi-am amintit de o expresie a lui Isabel din "Măsură
pentru măsură" a lui Shakespeare, piesă pe care am adaptat-o pentru Peter
Brook și care ne-a frapat pe amândoi la vremea aceea: "our glassy
essence", esența noastră de sticlă, adică de nisip... Cu toții suntem
fragili. Ea mai spunea: "Și femeile sunt fragile", iar cuvântul
important aici este "și". Evident, nu sunt deloc împotriva
practicării ușoare a exercițiului fizic, iar menținerea în formă mi se pare un
lucru respectabil. De altfel, dacă puțină chirurgie estetică te poate ajuta să
te simți mai bine în pielea ta, de ce nu? În societățile noastre, ființele
trăiesc mai mult și în condiții mai bune, specia se ameliorează, și toate
acestea sunt foarte bune. Cultul trupului devine insuportabil atunci când vrea
să ne facă să ne negăm fragilitatea.
Î: Așadar, supraomul nu este viitorul omului... R: Competiția ce se instalează în Occident este supraomenească.
Ceea ce nu împiedică fragilități din ce în ce mai mari. Vorbim de glezna lui
/Zinedine/ Zidane /cunoscut fotbalist din naționala Franței, n.red./ ori de
depresia unui alt jucător de fotbal... Toată viața mea, m-am auzit
spunând că sunt solid. Dar știu bine că aceasta este o iluzie...
Î: Ce vreți să spuneți? R: Cu toții suntem muritori,
chiar dacă uităm lucrul acesta. Dar, zilnic, suntem expuși și la toate
pericolele fizice și mentale. Corpul nostru este fragil, mintea este și ea la
fel - un lucru de care ne-am dat seama încetul cu încetul. Pentru Descartes, bunul simț este cel mai
împărtășit lucru din lume. Nimeni nu ar mai îndrăzni să spună aceasta astăzi...
Mi-am pus, deci, întrebări pe tema sportului și culturismului, dar reflecția
mea m-a făcut să chestionez sectele, credințele și până la terorismul
contemporan, ce angajează o anume idee despre trup.
Î: Prin ce este inumană această concepție? R: Mi-am dat seama că multe dintre atitudinile, parti-pris-urile și
comportamentele noastre nu sunt decât niște măști puse pe fragilitatea noastră. Un culturist nu are o inimă sau
un mental mai solide, o sectă care se adună în jurul câtorva
"adevăruri" nu este mai solidă decât oricare alt individ care merge
la întâmplare... Mă gândeam la filmele acelea burlești americane din anii '20,
ce m-au pasionat întotdeauna, și mă gândeam că trupul lui Buster Keaton este
incasabil și că numărul de dezastre ce se abat pe capetele lui Stan și Bran
sunt de-ajuns pentru a omorî un regiment! Dar ei rezistă. Există, aici, o viziune
a unei solidități imaginare a organismului nostru, pe care ar fi interesant să
o studiem într-o bună zi. Î: Fragilitate, dar nu slăbiciune, scrieți dv. Care este deosebirea? R: Fragilitatea
este esențială, slăbiciunea poate fi trecătoare. Totul ne readuce la esența
noastră de sticlă. Antrenori, regizori, o femeie, copii, ne pot ajuta să ne
învingem slăbiciunile. Dacă o slăbiciune este iremediabilă, ea devine letală și
duce la suicid. Fragilitatea, însă, în cazul în care o recunoaștem, ne poate ajuta
să trăim mai bine. Nu numai să savurăm fiecare clipă a existenței noastre, ci
să căutăm acea crăpătură prin care voi putea atinge vulnerabilitatea fiecăruia.
La teatru, un personaj dintr-o bucată - un culturist mental - nu ar avea niciun
interes, nu este decât un personaj de melodramă. Dacă fragilitatea face parte
din esența noastră, personajele de teatru trebuie să fie așa (vulnerabile)
pentru a exista, altfel nu sunt adevărate. Ifigenia nu se reduce la tânăra
neprihănită care pare să fie la începutul tragediei, ci se dovedește redutabilă
și ne surprinde, ceea ce o face umană.
Î: Prin ce poate fi fragilitatea
o forță în sine? R: Știindu-ne fragili, putem renunța la o mie de pretenții. Și, mai
întâi, la soliditatea măștilor prostești cu care credem că ne împodobim
chipurile și mințile, și care le sunt insuportabile celorlalți. Apreciem
lucrurile bune din viață, cu atât mai mult cu cât știm că le vom pierde. Găsim
un teren de contact absolut și fertil cu aproapele. Pentru artiști, este cea
mai bună manieră de abordare a domeniului creației. Aceasta creează o
comunitate profundă, în timp ce, în cea mai mare parte a timpului jucăm
roluri... Jocul seducției dintre bărbat și femeie este, adesea, cusut cu ață
albă. "Eternul feminin" de o parte și, de cealaltă, "un tip cu
(ochelari de soare) Ray-Ban" care a străbătut pădurea virgină indiferent
la toate, sigur de puterile lui.
Î: Cultul forței care face din trup un idol nu este apanajul
societăților fără Dumnezeu? R: Cultul trupului nu este nou, iar Auriga din Delphi era
considerat un semizeu. Putem, însă, constata că moartea lui Dumnezeu și orice
formă de nihilism duc la o valorizare a aparenței. Nazismul, ca și comunismul,
au cultivat marile parade ale unor tineri frumoși și musculoși. Aceste sisteme
mizau pe aceasta pentru a-l face uitat pe Dumnezeu. Dispoziția naturală pe care
o avem în noi de a adora pe cineva trece, atunci, asupra oamenilor. Așa poate
fi explicat cultul personalității în maniera lui Stalin. Și este uimitor să
vezi că Goebbels /șchiop/, Himmler /obez/ și Hitler /orice numai un Apollo nu/
au fost instigatorii unei pretinse rase de Domni! Niciunul dintre acești oameni
nu se credea nemuritor, dar, în cazul lor, era vorba de a construi împotriva
lui Dumnezeu o ideologie ce se voia eternă: cel de-al III-lea Reich era menit
să dureze o mie de ani, materialismul dialectic avea pretenția că va semna
sfârșitul istoriei.
Î: Fragilitatea ar fi condiția iubirii? R: Nu aș putea iubi femeia de fier din /filmul/ Metropolis... Actul
amoros presupune prezența a două trupuri goale care își asumă fragilitatea. Și,
pentru o clipă, fiecare dintre noi este Dumnezeu. Există ceva aproape
inexprimabil.
Î: "Trebuie să ne păstrăm fragilitatea, așa cum trebuie să
salvăm inutilul, scrieți dv. Inutilul, pentru că el ne salvează de simplul
calcul productiv, stăpânul lumii." R: Aș adăuga că întreg superfluul ne îndepărtează de profit. În
Statele Unite, nu se vorbește decât de bani. Pe dolar scrie "In God we trust" (Credem în
Dumnezeu), semn al unei religiozități ce tinde spre materialism. În
fond, accept să fiu politeist... Sunt gata să ador un izvor, să îi sacrific câteva petale. Nu fragilitatea va pierde lumea... Cea
care ne-a pierdut în sinistrele aventuri ale secolului al XX-lea a fost
atotputernicia unui individ ori a unui grup care au crezut că se impun prin
cultul forței. (Rompres) Acest articol a fost citit de 1824 ori.