 Wesley J.
Smith, membru al Discovery Institute, avocat al International Task Force on
Euthanasia and Assisted Suicide, consultant special al Center for Bioethics and
Culture, semnează în ediția din 27 martie a publicației „The Weekly Standard” un articol în care dezbate problema
practicării eutanasierii infantile în Olanda, realizând o paralelă între
situația Olandei de astăzi și cea a Germaniei naziste.
Un înalt
oficial european a reușit, în cele din urmă, să dea dovadă de curaj condamnând
guvernul olandez pentru faptul că pregătește legalizarea eutanasierii
bebelușilor. Ministrul italian pentru relația cu parlamentul, Carlo Giovanardi,
a afirmat în cadrul unei dezbateri: „Legislația nazistă și ideile lui Hitler
ies din nou la suprafață în Europa prin intermediul legilor olandeze privitoare
la eutanasiere și al dezbaterilor privitoare la condițiile în care pot fi uciși
copiii bolnavi”.
După
cum era de așteptat, olandezii s-au arătat indignați de această afirmație.
Critica adusă de Giovanardi a avut un efect atât de profund încât chiar
premierul olandez Jan Peter Balkenende a simțit nevoia să dea un răspuns:
„Această afirmație este scandaloasă și inacceptabilă. Nu aceasta este
modalitatea prin care putem păstra buna înțelegere în Europa”.
Așa cum se întâmplă de multe ori în
”Noua Europă”, ceea ce se spune este mai important decât ceea ce se face.
Astfel, premierul olandez consideră că uciderea copiilor în baza faptului că
s-au născut cu boli incurabile sau cu handicapuri grave nu este inacceptabilă,
însă este scandaloasă evidențierea faptului că astfel au procedat doctorii
germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Eutanasierea practicată de Germania, între anii 1938-1945
Ideea eutanasierii a fost introdusă în politica germană în anul 1920, prin
cartea „Mână liberă pentru distrugerea vieții fără valoare” (Die Freigabe der
Vernichtung lebensunwerten Lebens). Autorii volumului au fost doi dintre cei
mai respectați profesori universitari: Karl Binding era un renumit profesor de
drept, iar Alfred Hoche era medic.
Autorii au acceptat pe de-a-ntregul
ideea că persoanele cu boli în faze terminale, cu boli mintale sau retardate,
precum și persoanele cu malformații, pot fi eutanasiate ca „având vieți fără
valoare”. Mai mult, autorii au profesionalizat și au medicalizat conceptul,
afirmă Robert Jay Lifton, în volumul său „Doctorii naziști”, promovând
eutanasierea ca fiind în aceste condiții „un tratament pentru vindecare”,
justificat drept modalitate de a elibera oamenii de suferințe și de a
economisi, în același timp, fondurile ce ar fi fost cheltuite pentru îngrijirea
acestor persoane.
De-a lungul anilor, ideile lui Binding
și ale lui Hoche au fost cunoscute și îmbrățișate ca fiind acceptabile de către
societatea germană. Ele au fost adoptate cu entuziasm de naziști, astfel încât
până în anul 1938 guvernul german începuse deja să primească o multitudine de
cereri din partea familiilor copiilor cu handicapuri grave, cereri prin care se
cerea să se pună capăt vieților acestor copii.
Un moment crucial a fost constituit de
situația din anul 1938, când tatăl „copilului Knauer”, un bebeluș născut orb,
fără un picior și o parte din mână, i-a adresat lui Hitler o scrisoare prin
intermediul căreia cerea permisiunea de a-și eutanasia copilul. Istoricii
afirmă că Hitler s-a arătat foarte interesat de acest caz și a trimis unul
dintre doctorii săi personali, Karl Rudolph Brandt, să investigheze situația.
Brandt a primit din partea Führer-ului instrucțiuni potrivit cărora urma să
verifice starea copilului și, dacă aceasta corespundea descrierii realizate de
tată, să se asigure că părinții și doctorii copilului nu ar fi avut de suferit
după ce acesta ar fi fost eutanasiat. Astfel, Brandt s-a întâlnit cu doctorii
care s-au ocupat de caz, căzându-se de acord asupra faptului că „nu există nici
o justificare pentru păstrarea în viață a copilului”. Copilul Knauer a devenit,
astfel, una dintre primele victime ale Holocaustului.
Mai târziu, Hitler a semnat un decret
prin care se permitea eutanasierea copiilor cu dizabilități. Doctori și
asistente din întreaga țară – mulți dintre aceștia nici măcar nu erau membri ai
partidului nazist – au luat parte la oroarea care a urmat. Au fost formulate o
serie de norme formale, creându-se și un consiliu de experți, care putea
stabili ce copii se încadrau în caracteristicile acceptate de program.
Începând cu anul 1939, copiii născuți
cu defecte sau cu boli incurabile erau eutanasiați. Doctorii în grija cărora se
aflau îi încredințau unor clinici, unde erau uciși. Această practică a fost
curând după aceea sistematizată – regulile presupuneau ca familia să anunțe
imediat nașterea unui copil cu malformații sau defecte din naștere, urmând ca
experții să stabilească dacă era sau nu cazul ca respectivul copil să fie
eutanasiat. Cei considerați a se încadra în normele programului erau, de
obicei, uciși prin administrarea unei supradoze de medicament, de cele mai
multe ori fiind vorba despre un sedativ numit Luminal. Eufemismul folosit
pentru a desemna acest procedeu criminal era „tratament”. Majoritatea, însă nu
toate aceste crime erau comise în secret.
Este important de observat faptul că
de-a lungul anilor în care s-a practicat eutanasierea în Germania, fie ca parte
a programului acceptat în mod oficial de guvern, fie în alte condiții, guvernul
nu a forțat medicii să ucidă. Doctorii care au participat la acest proces
deveniseră adepți ai ideii eutanasierii, convinși de faptul că aceste crime
reprezentau gesturi de ajutorare pentru „pacienții” lor și pentru țară.
În cele din urmă, „succesul”
programului pentru eutanasierea copiilor a condus la crearea infamului proiect
„T-4”, prin care se hotăra uciderea în masă a cetățenilor germani adulți care
prezentau dizabilități. Hitler a fost nevoit să anuleze acest program din cauza
protestelor, însă acest fapt nu a avut o influență semnificativă. Din anul 1943
și până la câteva săptămâni după finalul războiului, unii doctori au continuat
să ucidă orice pacient considerau ei de cuviință, de multe ori fără a mai
efectua consultația propriu-zisă - fie prin înfometare, fie prin intermediul
unei injecții letale.
Eutanasierea din Olanda
În anul 2004, Centrul Medical al Universității Groningen a constituit subiectul
principal abordat de mass-media internaționale, recunoscând practicarea
eutanasierii copiilor și publicând „Protocolul Groningen” - criterii și
indicații urmate de spital în cazul eutanasierii a 22 de nou-născuți, eutanasieri
realizate între 1997 și 2004. Mass-media au reacționat ca și cum uciderea
copiilor cu dizabilități ar fi fost un lucru nemaiîntâlnit în Olanda. Însă
doctorii olandezi au început aceste practici cu peste 15 ani în urmă. În anul
1990, Asociația Medicilor Olandezi (KNMG) a publicat un raport menit să
reglementeze acțiunile de eutanasiere a pacienților cu deficiențe, printre
aceștia numărându-se și nou-născuții cu dizabilități. KNMG a aprobat aplicarea
eutanasierii, în cazul în care se consideră că respectivul copil va avea „o
viață de netrăit” – concept tulburător de apropiat de ideea de „viață fără
valoare”, introdusă de Hoche și Binding.
Șansele de a trăi ale unui bebeluș sunt
stabilite pe baza unei serii de factori, printre care:
*
măsura în care este de așteptat să sufere (atât fizic, cât și emoțional, precum
și măsura în care este vorba despre un caz fără speranță)
* potențialul de comunicare și
relaționare interumană, independență (capacitatea de a se mișca, de a avea
grijă de sine, de a trăi independent), autorealizare și așa mai departe.
* durata de viață preconizată
a copilului.
Dacă „perspectivele” copilului nu se
ridică la nivelul așteptărilor, există posibilitatea ca acesta să fie
eutanasiat.
Protocolul Groningen - care va
constitui, probabil, baza aprobării oficiale a eutanasierii pediatrice în
Olanda - a creat categorii diferite ale copiilor care pot fi eutanasiați: copii
„fără nici o șansă de supraviețuire”, copii „cu o prognoză slabă, dependenți de
îngrijire intensivă” și copii cu o „prognoză fără speranță”; printre aceștia
din urmă se numără și cei care „nu sunt dependenți de îngrijiri intensive, însă
pentru care se prevede o calitate foarte scăzută a vieții”.
În aceste condiții, este oare posibil
ca Giovanardi să fi fost îndreptățit în comparația realizată între situația
actuală din Olanda și cea din Germania de acum câteva decenii? Nu și da. Cu
siguranță, această practică nu va cunoaște în Olanda larga răspândire pe care a
avut-o în Germania nazistă, iar olandezii nu împărtășesc ideile darwiniste care
au stat la baza progromului nazist.
Olanda, însă, nu poate nega faptul că
medicii eutanasiază în fiecare an un număr mare de copii și că justifică
această încălcare gravă a Drepturilor Omului prin luarea deciziei privitoare la
calitatea viitoarei vieți a copilului și la măsura în care bebelușii ar trebui
să trăiască sau nu această viață. Din acest punct de vedere, ”proiectul pentru
infanticid” din Olanda este asemănător cu uciderea copilului Knauer, în anul
1938, conchide semnatarul articolului. (Rompres)
Acest articol a fost citit de 3266 ori.
|
