|
Copiii înzestrați nu ajung neapărat adulți remarcabili, fără pregătire și muncă |
|
|
|
09 Februarie 2008 |
 Cercetările indică faptul că a excela în copilărie
nu reprezintă o garanție de a ajunge adult remarcabil. Cheia pare a consta în
ore lungi de pregătire și muncă. Sophia are opt ani și este o fetiță deosebit
de inteligentă. La 14 luni cunoștea alfabetul, până la trei ani învățase să
scrie și să citească în limba engleză, la patru ani stăpânea ebraica, iar la
cinci ani învațase și limba
spaniolă. În decursul ultimului an, ca „hobby”,
ea a învățat singură limbajul semnelor. Sophia se încadrează în mod evident în
definiția guvernului britanic a unui copil înzestrat și talentat: acesta are
abilități „semnificativ” superioare mediei celor de vârsta sa, are talent la
învățătură sau în domenii precum sportul sau arta.
Sophia merge la o școală care a ales să
participe la programul guvernamental „G&T” (gifted and talented –
înzestrați și talentați); astfel, ea are sarcini în plus pe lângă cele normale
de la școală, pentru a-și folosi talentul. Însă va fi acest lucru suficient
pentru a o menține pe Sophia în fruntea clasei sale pentru următorii zece ani,
sau o va ajuta să aibă rezultate excelente în următorii 20 sau 30 de ani? Va
supraviețui „geniul” ei? Pentru cei mai mulți copii geniali, prognoza pe termen
lung nu este deosebit de promițătoare.
Dacă situația nu este bine
supravegheată de părinți, talentul poate duce la o copilărie nefericită și
dificilă – un exemplu trist în acest sens este cel al lui Sufiah Yusof, fetița
care și-a dobândit un loc la cursurile de matematică de la Oxford la vârsta de
doar 13 ani, însă nu și-a obținut diploma finală și a avut un conflict cu
părinții, acuzându-i că au supus-o unei presiuni prea mari. Joan Freeman,
profesoară la Universitatea
Middlesex University
și președintă-fondatoare a Consiliului European pentru Capacități Deosebite, a
monitorizat evoluția unui grup de copii supradotați, încă din anul 1974. Cei
implicați în studiu au acum în jur de 40 de ani. Freeman recunoaște că este „un
pic dezamăgită de faptul că mulți dintre ei nu au continuat pe linia talentului
lor și în viața adultă”. Însă, după cum subliniază ea, există mulți factori
care să constituie impedimente în calea potențialului inițial: nevoia de a-și
câștiga traiul, relațiile, tendința de a devia de la scopuri, lipsa motivației
și așteptările scăzute față de propriile capacități
. „Ființele umane nu sunt
roboți – nu le poți porni pe un drum și să te aștepți să înainteze fără nicio
abatere”.
Când Carol Dweck, profesoară de
psihologie la Universitatea Stanford, și-a publicat cercetările cu privire la
copiii înzestrați, ea a revelat un fapt chiar mai descurajator: „Primesc
nenumărate scrisori de la adulți care afirmă că li se-au indus promisiuni
false, că li s-a spus că sunt deosebit de inteligenți și că vor ajuge foarte
departe în viață – așa că nu s-au străduit prea mult, nu au perseverat. Mulți
dintre ei ai coeficienți de inteligență foarte mari, dar nu au terminat
facultatea și nici nu au urmat în mod serios o profesie”. Dweck a descoperit că
a le spune copiilor cât sunt de inteligenți poate avea un efect negativ asupra
lor – ei vor crede că este suficient că sunt înzestrați și nu vor mai depune
eforturi. „Nu cred că există dovezi care să demonstreze că cineva poate să
devină brusc un geniu. Toată lumea trebuie să depună eforturi concentrate timp
de mulți ani”, opinează Anders Ericsson, profesor de psihologie la
Universitatea din Florida și editor al
Manualului Cambridge
pentru Experiență și Performanță. El subliniază faptul că atunci când avem de-a
face cu o persoană cu o înaltă pricepere într-un anumit domeniu, nu ne gândim
la cei 15 sau 20 de ani pe care acea persoană le-a petrecut învățând și
muncind. Concluzia studiilor lui Ericsson a fost că o „cheie” a realizărilor
remarcabile este constituită de muncă și exersare asiduă. Mai mult, Ericsson
pune la îndoială chiar și ideea potrivit căreia unii oameni sunt născuți cu
„geniu”. „Dacă luăm în considerare copiii cu rezultate deosebit de bune, vom
observa că părinții au creat un mediu special pentru aceștia; de asemenea, ar
fi surprinzător să găsim copii care cunosc alfabetul de la o vârstă fragedă
într-o familie în care părinții își neglijează copiii”.
Prin urmare, care este previziunea pe
termen lung pentru Sophia? Ei bine, dacă rămâne în mediul care o sprijină, dacă
este motivată și depune cel puțin zece ani de eforturi susținute, ar putea
ajunge un adult remarcabil. Se pare, însă, că drumul spre măreție este unul
dificil și că presupune eforturi din partea întregii familii. /Rompres/
Acest articol a fost citit de 1812 ori.
|