|
Albul ochiului sugerează că strămoșii noștri erau cooperanți |
|
|
|
28 Decembrie 2006 |
 Imaginea unui grup de bărbați care stau în jurul
altuia care lucrează la mașina sa este una familiară pentru culturi din
întreaga lume. Ea reprezintă totodată un exemplu pentru ceea ce este considerat
o interacțiune primară - direcția privirii insistente. Într-adevăr, a fi
capabil să identifici la ceea ce se uită cineva a fost considerat atât de
important pentru oameni încât ochii acestora au evoluat până când aceștia au
fost înconjurați de un alb
strălucitor, pentru a asista la acest proces. Acum,
o nouă cercetare din Germania susține această idee, se arată în ediția
hebdomarului britanic The Economist.
Oamenii, într-o măsură mai mare decât
alte primate, depind de alți oameni pentru a-și da seama spre ce să își
direcționeze atenția. Cercetările anterioare au arătat că copiii sunt mult mai
doritori decât cimpanzeii să coopereze cu un adult uman în ceea ce privește
manipularea obiectelor, spre exemplu, să facă cu rândul la aruncarea unei mingi
pe un jgheab.
Atunci când copiii fac acest lucru, ei
petrec mai mult timp uitându-se la fața acestuia, monitorizând spre ce se
îndreaptă privirea acestuia.
Oamenii au scleră - sau albul ochiului
- acea parte din ochi care înconjoară irisul, mult mai mare și mai luminoasă la
ei decât la celelalte primate.
De fapt, majoritatea primatelor au o
scleră atât de închisă încât aceasta camuflează felul în care acestea privesc.
Teoria spune că o scleră albă care înconjoară un iris și o pupilă mai închisă
la culoare îi ajută pe oameni să realizeze spre ce privesc ceilalți.
Dacă acest lucru este corect, se
așteaptă ca oamenii să acorde mai multă atenție ochilor decât o fac celelalte
primate.
Prin urmare, cercetătorii de la
Institutul Maz Plank pentru Antropologie Evoluționistă din Leipzig, Germania,
au decis să compare, din această perspectivă, cimpanzei adulți, gorile și
bonobos cu copii de 18 luni.
În experimentul respectiv, descris în
ediția online a Journal of Human Evolution, un adult uman a atras mai întâi
atenția unei maimuțe sau a unui copil și apoi s-a uitat spre tavan. Persoana
asupra căreia se făcea experimentul și-a mișcat doar ochii, capul și ochii, sau
și-a mișcat capul păstrându-și ochii închiși. În versiunile ulterioare ale
experimentului, persoana s-a întors astfel încât doar spatele capului său a
rămas vizibil și apoi, fie și-a mișcat capul, fie a rămas liniștit.
Atât maimuțele cât și copiii au avut
tendința de a se uita acolo unde credeau că se uita persoana supusă
experimentului. Cu toate acestea, maimuțele au acordat mai multă atenție
locului spre care indica capul acesteia, mai precis, când se insista cu capul
într-o anumită direcție, indiferent de ceea ce făceau ochii. În schimb, copiii
acordau mai multă atenție ochilor și erau relativ indiferenți spre ce era
îndreptat capul.
Ideea că ochii oamenilor au evoluat
pentru a-i face pe alții să vadă mai ușor spre ce se uită ei sugerează cât de
importantă a fost sociabilitatea pentru strămoșii noștri. Dacă interacțiunile
umane ar fi fost în mod esențial competitive, atunci ar fi fost avantajos ca
oamenii să își camufleze mișcările ochilor, așa cum au făcut-o celelalte
maimuțe. În acest fel, ar fi fost mai greu pentru un competitor să vadă pe
cineva ochind o banană gustoasă sau un potențial partener. În loc să se
întâmple așa, oamenii au evoluat într-un fel care i-a ajutat pe ceilalți să vadă
spre ce aceștia se uită. Avantajele cooperării par să le fi depășit pe cele ale
competiției. (Rompres)
Acest articol a fost citit de 1396 ori.
|